India(Nord – Himalaya 2022)

India 2022

Rămânând fidel promisiunii pe care mi-am făcut-o, de a mă îndrepta către  orizonturi exotice imediat ce lumea va reveni la o oarecare normalitate, am pus la cale o ieșire în India, mai exact regiunea Ladakh aflată în nordul extrem. Aceasta regiune învecinata cu renumitul Kashmir –  este o zona muntoasa, cu înălțimi medii de peste 3000m, cu vai aride presărate cu mănăstiri tibetane.

Dupa încălzirea făcută pe Cămino-ul spaniol, a sosit ușor, ușor și momentul plecării. M-am instalat confortabil in avion, nerăbdător să ajung in Varșovia și să îl schimb cu avionul care sa mă poarte către capitala Indiei. Tocmai când motoarele erau turate la maxim, gata de decolare, nenea pilotul apasă frana și mai că ne da cu nasul de scaunul din fata, după care iese de pe pista de decolare și parchează într-o zonă mai retrasă. Aici suntem anunțați că o defecțiune aparuta subit a făcut ca decolarea sa nu mai fie posibilă și că vom fi preluați de autobuze și aduși înapoi la terminalul plecări în așteptarea instrucțiunilor. Odată ajunși aici, am fost anunțați că zborul a fost anulat și că, după preluarea bagajelor, ni se vor transmite în funcție de situație și destinatie, alternativele viabile. Fiind în România, am așteptat sosirea bagajele mai mult de trei ore, după care m-am înfatisat  la ghișeul buclucaș, unde mi s-a spus că singura alternativa este de a lua în dimineața următoare un avion către Frankfurt, iar de acolo un altul care sa mă ducă la destinație. Cum nu aveam o alternativa mai buna, am acceptat și m-am îndreptat către hotelul pus  la dispoziție de compania aeriana. In dimineața următoare lucrurile au decurs fara probleme și după escala la Frankfurt m-am suit în cursa de New Delhi operată de Lufthansa. Cu toate că majoritatea companionilor de zbor au fost indieni, acestia s-au comportat peste așteptari, ceea ce nu pot spune și despre angajații companiei aeriene, care au oferit cele mai slabe servicii pe care subsemnatul le-a experimentat până acum, o rușine pentru o companie de linie, motiv pentru care nu ii recomand decât dacă nu există o altă alternativă.

In aeroportul din Delhi, după întâlnirea cu Tracy( prietena din Malaezia cu care am pus la cale expediția), am luat un avion local care, după o oră de zbor, a aterizat pe aeroportul militar aflat în apropierea orașului Leh.

Orașul Leh se afla in extremul Nord al Indiei, la o altitudine de aproximativ 3400m și este reședința regiunii Ladakh. La “picioarele” orașului curge răul Indus ce primește un pic mai jos în a sa albie tumultosul rău Zanskar, îndreptandu-se împreună catre Pakistanul vecin. Regiunea  se învecinează la nord-est cu tibetul chinezesc, iar la Vest cu regiunea Kashmir, motiv pentru care  zona este puternic militarizată. Orașul este destul de tanar, dezvoltandu-se in jurul aeroportului și bazei militare, atrăgând ușor, ușor oameni de prin sate,  nepalezi, refugiați tibetani, precum și muncitori aduși din alte părți ale Indiei.  Dezvoltarea zonei a  început a se face simțită după anii 2000, când India a început să lucreze la infrastructura(motivație principal militară), iar câteva organizatii au demarat niste proiecte pentru încurajarea turismului, amenajând câteva trasee și încurajând localnicii sa isi pună un pic casele la punct pentru a putea primi turiștii in regim “homestay”. Datorita climei deșertice, satele se afla in exclusivitate de-a lungul văilor unde exista un pârâu, ce le permite locuitorilor sa irige pământul și să cultive in ciuda altitudinii cartofi, cereale, morcovi, vinete, spanac, varza, conopida și chiar broccoli. Pe langa barabulele înșiruite mai sus, se mai plantează caiși, meri, plopi și sălcii, ultimii fiind sursa de material de construcții și foc. Din flora spontana, putem aminti catina, măceșul și câteva buruieni mai greu de identificat.

Casele, precum și condițiile de trai sunt destul de primitive, multe din sate neavând curent electric, apa curenta sau un minim de infrastructură. Sursa de apa este izvorul, căldură este data de lemne sau bălegar uscat, iar toaletele, daca le putem da acest nume, sunt, fara excepție pe sistem compost, adică după fiecare folosire, se aruncă peste o lopata de pământ amestecat cu cenușă și/sau bălegar, urmând ca dupa o perioada produsul sa fie folosit ca îngrășământ.

Dpdv infrastructura, peste tot se lucrează la drumuri, doar că, calitatea acestora este mai mult decât îndoielnică, structura geologică a munților neajutand cu nimic eforturile supraomenești. Aproape fără excepție versanții, indiferent de înălțimea acestora, sunt alcătuiți dintr-un amestec de nisip, pietriș și roci friabile care, cu fiecare ocazie, o iau la vale îngropând drumurile și distrugând podețele. Îmi pare că zicala “Cooperativa munca in zadar” definește perfect situația.

 După aterizarea pe aeroportul militar, amețiți de aerul rarefiat, ne-am îmbarcat într-un taxi care, pentru un tarif modic, ne-a lasat la poarta pensiunii. Pentru a nu exista gâlceavă între oameni, administrația locală a stabilit preturi fixe pentru absolut toate destinațiile, tipărind un catalog in acest sens ce este respectat cu sfințenie de toate lumea, târguiala clasica Indiana fiind astfel evitata.

Cum nu puteam pleca către acest colț de lume fara un plan, am pus pe lista doua drumeții – “Valea Markha”și “Lamayuru Chilling”, o plimbare la lacul Pangong – lac sfânt pentru comunitatea budista si un pic de rafting. Dpdv turiști straini, marea majoritatea este reprezentată de tineri israelieni, similar ca in Nepal. Inca nu am dezlegat misterul acestor preferințe, dar inclin sa cred că partea financiară joaca un rol important.

După două zile de inactivitate, ne-am întovărășit cu un israelian, am comandat un taxi și ne-am îmbarcat cu destinația lacul Pangong.

Acesta se afla la o altitudine de 4350m, are o lungime de aprox. 150km, o treime aflându-se în India, iar celelalte două treimi in tibetul chinezesc. Majoritatea turiștilor vin aici pentru priveliștile magnifice precum și pentru cerul nocturn de o claritate deosebita, un paradis pentru pasionații de astronomie și nu numai. Noi am cam avut ghinion și am prins ceva nori și ploaie astfel încât nu ne-am putut bucura decât de vederile diurne.
Dupa acesta plimbare, considerand ca am atins un nivel minim de aclimatizare am inceput sa ne pregatim pentru primul traseu mai lung – si anume Valea Markha.