Australia – Tasmania (nov -dec 2019)

Din pacate, de la ultima vizita de anul trecut, conditiile de obtinere a vizei nu s-au schimbat, singura posibilitate ramanand aplicarea online. Dupa repetarea pasilor deja cunoscuti, m-am trezit subit cu decizia  neasteptata de refuz venita pripit din partea unui ofiter de la serviciul de imigrari. Refuzul a fost motivat de faptul ca nu  ofeream garantii cu privire la neimplicarea in actiuni muncitoresti, neavand un job stabil si neprezentand garantii materiale.  Ca si data trecuta, m-am asteptat ca aceste informatii sa fie solicitate ulterior, dar nu s-a intamplat asa.  Surprins si dezamagit, fara prea mari sperante, fiind convins ca la urmatoarea aplicare  se va lua in considerare acest decizie, am reaplicat avand grija sa trec toata istoria, intentiile si sa transmit in avans toate actele justificative.
Dupa doua zile am avut placuta surpriza sa primesc mailul cu viza aprobata, ceea ce mi-a intarit convingerea ca procedurile si deciziile luate in tara cangurilor sunt peste practica intalnita in mod obisnuit si sa mai adaug o bila alba in marsupiul acestora.

Usor, usor s-a apropiat si ziua mult asteptata a plecarii, entuziasmul fiind direct proportional cu plictiseala acumulata in zapusala malaeziana.
Cu o seara inainte am avut grija sa fac niscaiva cascadorii si sa ma molipsesc cu o fractura proximala de peroneu, pe care am reusit sa o doftoricesc in „regie proprie” atat de eficient, incat dupa doar zece zile de schiopatat am reusit sa parcurg mergand in trei zile un total de 35 km.
Acum sa nu isi inchipuie cineva ca auto doftoriceala a venit din vreo pornire religioasa sau cine stie ce. Aceasta a venit  din motive strict economice, preturile in AU fiind prohibitive in cazul in care nu posezi o asigurare de sanatate(cazul subsemnatului). Cu aceasta ocazie am fost nevoit sa lecturez toate articolele disponibile online referitoare la acest tip de fractura, de la diverse abordari medicale si tratamente recomandate la biodinamica. Concluzia este ca, vindecarea si durata simptomelor post vindecare au fost reduse la minimul posibil, fara interventie specializata.

Pentru mine Sydney a ramas cam acelasi oras – curat, dinamic, civilizat si scump. Evident, daca lucrezi acolo nu mai pare scump. Orasul este construit astfel incat sa ofere o calitate a vietii cat mai ridicata, individul fiind plasat pe primul loc. Chiar daca transportul este in general scump, in weekend, indiferent cat de  mult circuli intr-o zi cu metrou, tren, autobuz sau feribot(acestea fiind integrate in acelasi sistem de transport), nu se plateste mai mult de 2,8 dolari, ceea ce in banii nostrii ar veni cam 8 lei.
Chiar daca nu am sosit in zona exact in momentul culminant al incendiilor de vegetatie, acestea isi cam faceau de cap si atunci, in functie de directia vantului, imbracand zona de vest a Sydney-ului si implicit Blue Mountains unde ma aflam, intr-o haina de fum mai densa chiar ca cea experimentata in Kuala Lumpur(cauzata de arderile anuale ale plantatiilor de palmier din Sumatra).

Daca anul trecut, am reusit sa intalnesc in padure un singur cangur  nici prea mare, dar nici mic, de aceasta data am reusit sa vad un exemplar imens ce s-a gandit sa traverseze strada exact cand treceam si noi cu masina prin zona. Concluzia este clara – daca dai peste unul din greseala, cam faci masina zob.
Preturile caselor au ramas la fel de mari, chiar au crescut, o casa vechiuta cu 4-5 camere ajungand la 7-800 de mii de dolari.
Datorita lucrarilor de reamenajarea pe care Andrei(prietenul din AU), dorea sa le faca la noua casa, am avut ocazia sa iau contact cu diversi mesteri, de la electricieni, faiantari, parchetari si pana la cei ce se ocupa de mentinerea si amenajarea curtilor si piscinelor. In urma acestor interactiuni nu pot spune decat „Jos palaria!”. Oameni profesionisti, educati, decenti si cu bun simt, lucru mai rar intalnit la meseriasii de la noi. Acest lucru vine probabil si din faptul ca munca lor este apreciata si recompensata pe masura, iar mentalitatea discriminatorie este aproape inexistenta.

Tasmania

Ideea vizitarii Tasmaniei a sosit cumva pe neasteptate. Planul initial a fost de a vizita pentru cateva zile orasul Melbourne, dar a fost pus pe linie moarta datorita invitatiei primite din partea lui Rob – capitanul sub comanda caruita am navigat doua oceane timp de zece luni. Acesta, locuind in Hobart – cel mai mare orasel al Tasmaniei si auzind ca am de gand sa ajung in Melbourne a lansat imediat oferta de nerefuzat de a-mi fi gazda si de a-mi prezenta cat mai multe din frumusetile acestui loc. Astfel, la data cuvenita, dupa un zbor de aproape doua ore am aterizat pe micul aeroport din Hobart. De la temperatura de 35 de grade am ajuns brusc la 12 si am fost nevoit sa apelez la intreaga gama de haine mai calduroase pe care le-am adus cu mine pentru asemenea situatii. Chiar si asa, vantul taios a facut ca acestea sa para o gluma si sa incep sa tremur ca o piftie dupa primele 10 minute.
Puctual si parolist, ca de altfel mai toti australienii, am fost preluat de al meu capitan, ce mi s-a parut, dupa 4 ani, un pic mai slab, dar la fel de energic. La cei 64 de ani, ar putea fi un model pentru multi dintre compatriotii nostri cu 30 – 40 de ani mai tineri.
Dupa o scurta oprire de aprovizionare la supermarket pentru aprovizionarea cu alimente pentru „roadtrip” si clasicul barbeque programat pentru cina, ne-am indreptat catre cel mai inalt pisc de langa oras(sau mai degraba in oras), pentru o priveliste ca in filme si un pic de tratament cu gheata. Varful aflat la aprox 1000 metri are parte inca de ninsori ocazionale in decembrie fiind inca sub influenta polara, chiar daca aceasta este, in teorie, prima luna de vara in emisfera sudica.
Pentru a avea parte de vreme mai calda, cu m putine suprize meteorologice, vizitarea Tasmaniei se recomanda a se face in lunile februarie – aprilie. Aici, ca si in Noua Zeelanda, prognozele meteo nu sunt foarte stabile, functionand sistemul – soare, in10 minute ploaie, apoi iar soare, apoi vant, ploaie si iar soare, toate pe parcursul unei zile.
Teoria pe care am dezvoltat-o calatorind pe ici si colo, se confirma si aici, animalele domestice avand o personalitate in directa concordanta cu personalitatea locuitorilor din tarile respective. Cei doi patrupezi masivi ai capitanului m-au intampinat cu aceeasi caldura cu care m-au intampinat si membrii familiei acestuia – sotia, doi copii si 4 nepoti ce intamplator se aflau acolo. Oameni crecuti sanatos, in mijlocul naturii, fara ifose, fara complexe de inferioritate si cu o atitudine deschisa ce rareori mi-a fost dat sa intalnesc.

Dimineata urmatoare, la ora 5:30 s-a dat trezirea si am inceput ziua cu o plimbare de jumatate de ora pe una din plajele aflate in apropiere, impreuna cu patrupedele, dupa care micul dejun si incarcarea masinii cu catrafusele necesare excursiei de 5 zile in salbaticia Tasmaniei.
Zicala – cine se scoala de dimineata departe ajunge – a functionat si la noi, la ora 8 fiind deja in masina cu destinatia Parcul National Freycinet.
Pe drum am constatat numarul mare al mortaciunilor – preponderent canguri – victime ale autoturismelor ce de altfel sunt in numar destul de redus, ce denota o concentratie mare de vietati salbatice.
Printre animalele autohtone se regasesc cangurii pitici, cam la 70-100 cm inaltime, prietenosi si simpatici, echidna – un fel de arici marsupial, wombat-ul, platipusul si renumitul diavol tasmanian.
In cele 5 zile am reusit sa vad exemplare din aproape toate animalele exotice ale insulei: – peste 100 de canguri, topaind sau intinsi pe marginea drumului, cateva echidne, cativa wombati, un platipus ce, ca niciodata, s-a hotarat sa traverseze drumul exact cand am trecut noi pe acolo. Diavolul tasmanian a fost mai greu de vazut, fiind animal nocturn, dar am reusit sa vad un exemplar -victima unui accident rutier.
Pe langa cele cateva drumuri principale asfaltate, insula este impanzita de drumuri neasfaltate ce, spre deosebire de cele de la noi, sunt de o calitate atat de buna incat limita de viteza pe acestea este de 80 km/h.

Dupa o noapte petrecuta intr-un camping din apropierea parcului national si trezirea la ora 5, am inceput traseul de 30 de km in peninsul Freycinet. Cu toti cei 64 de ani ai capitanului, trebuie sa recunosc ca uneori a cam trebuit sa fug dupa el, reusind sa completam circuitul in aproape zece ore de mers, cu doar cateva opriri pentru gustari si admirarea privelistilor.

Ultimele trei zile au fost folosite doar pentru explorari rutiere, frigul si ploaia nepermitandu-ne sa ne ducem prea adanc in salbaticie.
Aventura tasmaniana a fost incheiata cu vizitarea muzeului Mona(Museum of Old and New Art), un muzeu „modernist“ pare-se destul de renumit in cercurile de profil, dar care m-a lasat rece si dezamagit. Istoria acestui muzeu privat a inceput cu aproximativ 10 ani in urma, cand David Walsh – jucator profesionit de jocuri de noroc, ce se spune ca este un pic in spectrul autist, ceea ce i-a permis sa aiba succes in acest domeniu, s-a gandit sa faca ceva cu banii castigati in urma acestei activitati si sa construiasca un muzeu, ceea ce a si facut. Pe urma a inceput sa achizitioneze de prin toata lumea „opere moderne“ – majoritatea, din punctul subsemnatului de vedere, fiind o risipa de timp si o rusine adusa ideii de arta. Daca nu sunteti cu adevarat pasionat de arta moderna si ajungeti acolo, ati face bine sa economisiti cei 35 de dolari cat costa biletul de intrare si sa mergeti mai degraba in port sa mancati un peste fain, deoarece veti fi mult mai castigati.

 

 

Phnom Penh – Cambodgia (sept 2019)

Phnom Penh,

Cu un mare semn de intrebare datorat opiniilor nu foarte favorabile primite din partea altor calatori in ultimii ani, pe data de 7 septembrie am incalecat pe-o aripa de avion, cu directia Phnom Penh.
Cambodgia inca este cea mai saraca tara din zona, dupa Laos, dar am constatat ca schimbarile, cel putin in marile orase se petrec rapid, fapt constatat mai ales in tarile ce au plecat de foarte de jos, deoarece au mult de recuperat. Nu sunt multe tari in lume(cu exceptia celor din Africa), ce au avut parte de tragedii interne la o scara atat de mare, dupa 1975, cum a avut parte aceasta mica tara.
Banuiesc ca, in general, mai toata lumea a auzit de regimul „Khmerilor rosii” – condus de Pol Pot, un regim comunist – ce a preluat si detinut puterea intre 1975 si 1979, stimulati se pare de bombardamentele americane extinse ce au afectat tara pe parcursul razboiului din Vietnam. Idealul Khmerilor era de a forma o societate exclusiv agrara, considerand orice alta indeletnicire ca avand sorginte capitalista. Pentru a ajunge la acest deziderat, au evacuat toate orasele si au relocat fortat populatia  in lagare de munca. In paralel au inceput sa extermine toti cetatenii ce se impotriveau deciziilor, cei educati, cei care au avut meserii „capitaliste”, cei ce au avut legaturi cat de mici cu regimul precedent mergand  pana la banuieli vage sau simple denunturi neverificate.
Numarul centrelor de executie s-au ridicat la peste 150 si au fost identificate mai mult de 20 000 de gropi comune.
Pentru executii, gloantele fiind scumpe, erau folosite tot felul de tehnici barbare – cuie, tarnacoape, cutite si baroase.
Partea trista este ca, regimul a fost recunoscut de mai toate marile puteri si satelitii lor la acel moment – Franta, Anglia, SUA, Australia, China, etc – si au oferit regimului Pol-Pot sustinere financiara si militara, un scaun la ONU, chiar si dupa ce Khmerii rosii au fost invinsi de armata Vietnamezo – Cambodgiana in dec 1978, fiind considerat regim legitim aflat in exil.
Pata de rusine de pe umerii marilor puteri(ca multe altele), a fost „justificata” de americani prin faptul ca regimul khmerilor rosii era in conflict cu Vietnamezii, iar de chinezi, prin faptul ca vietnamezii erau aliatii rusilor cu care acestia se aflau in relatii nu tocmai amicale.
Vietnamezii au fost fortati sa intre in razboi de incursiunile repetate ale armatei khmerilor ce obisnuia sa treaca granita si sa faca victime in randul vietnamezilor(au murit astfel in jur de 30 000 de vietnamezi).
Pana in 1993 regimul Khmer Rouge a fost mentinut la ONU ca reprezentant oficial in exil al Cambodgiei, timp in care tara a fost supusa unui embargou de-a dreptul criminal si a fost nevoita sa lupte continuu impotriva regimului in exil aflat in Thailanda si al armatei de guerila  finantata si sutinuta puternic in general de China si US.
Cu viteza melcului turbat, in mare parte datorita opozitiei americane, lucrurile au inceput sa se schimbe spre bine, astfel incat in 1999 putem spune ca factiune militara de guerila a khmerilor rosii a fost dizolvata.
Chiar si asa, doar in 2014 a fost reusita incriminarea si condamnarea la inchisoare pe viata pentru genocid a doi lideri Khmer, de catre justitia cambodgiana.

In urma conflictului, datele adunate de diverse organisme confirma un numar de aproximativ un milion de cetateni executati – considerati dusmani ai regimului si intre 500 mii si 1 milion de victime indirecte cauzate de conditiile grele de munca, boli si malnutritie.
Raportat la numarul populatiei de la 1975 – ce se ridica la 7.7 milioane, tragem concluzia ca aproape un sfert din populatia tarii a murit pe parcursul celor patru ani cat regimul a avut puterea.

Avand acum o imagine mai clara a ceea ce a fost nevoita sa suporte populatia cambodgiana, putem sa trecem mai departe.

Recunosc ca am avut asteptari slabe si am plecat cu inima indoita, dar odata aterizat in capitala, starea de spirit mi s-a schimbat radical. Oamenii zambitori, cu bun simt, orasul plin de viata si in plina dezvoltare, cu strazi relativ largi, cladiri mici si cei cativa zgarie nori(culmea este ca sunt mai multi ca in Bucuresti), m-au facut sa uit de monotonia capitalei Malaeziene de unde tocmai plecasem.

Orasul mi s-a parut ca aduce un pic cu orasele din Vietnam si atmosfera asemenea, dar cu un trafic mai lejer. Mancarea este buna, pestii si delicioasele broaste putand fi gasite mai peste tot. Recomand explorarea pietelor de legume, unde pot fi gasite diverse preparate traditionale si broastele umplute ce nu trebuie ratate de niciun turist. Fructele am constatat ca au preturi in general prohibitive, iar moneda locala se foloseste in paralel cu dolarul american. Restul alimentelor sunt ieftine, o masa la una din mancatoriile locale incadrandu-se intre 2-4 dolari.

Pe langa promenada de-a lungul Mekongului, ce traverseaza capitala, templele budiste, parcul si enorma piata centrala, nu trebuiesc ratate „killing fields-urile” aflate in apropiera capitalei la 30 de minute de mers cu autobuzul si celebra inchisoare S-21, unde turistul va afla despre recenta si trista istorie a tarii.

Orasul poate fi explorat pe jos, de catre cei cu mancarici in talpi ca subsemnatul, sau se poate apela la transportul local, o varianta confortabile si ieftina. Autobuzele sunt noi, acopera tot orasul si au aer conditionat.vPretul biletelor este 1,5 lei, iar calitatea o depaseste pe cea a autobuzelor bucurestene.

Deasemenea, am fost surprins de numarul mare al autoturismelor de lux, preponderent Lexus. Acestea se gasesc la tot pasul si se pare ca este semn de prosperitate.

Ca in Myanmar si In Cambodgia banii se pastreaza la vedere, in caramizi mai mari sau mai mici, unul din 5 magazine oferind si schimb valutar. Din motive misterioase oamenii nu se tem de un eventual jaf, probabil eventualii hoti neavand prea mari sanse de a scapa riscand o soarta ce ii motiveaza sa isi tina mainile acasa.

Una peste alta, Cambodgia merita vizitata daca va aflati in zona si sunt sigur ca intr-un an, la cat de dinamica este atmosfera, se vor constata schimbari destul de insemnate.
La cat de  mult se construieste, sper totusi sa nu calce pe urmele capitalei Malaezine in care am revenit dupa 4 zile, cu bateriile mentale incarcate.
 

Malaezia 2019

Dupa sase luni de experiente mioritice, pe 12 iunie 2019,  soarta a facut sa ma vad iarasi in Malaezia, mai exact in Kuala Lumpur, incercand sa pun la cale o strategie existentiala si sa vad daca apare vreo luminita la capatul tunelului.
In KL aproape nimic nu s-a schimbat, cu axceptia extinderii unor linii suspendate de metrou si a unor autostrazi. Datorita multitudinii acestora, pana si anvigatia cu GPS este o aventura. Sunt atatea benzi, bifurcatii si drumuri suspendate incat orientarea este o problema chiar si pentru multi localnici. Viteza cu care se construieste este incredibila dar, din pacate, nu pare sa se intrevada o crestere a calitatii vietii din acest punct de vedere. Autostrazile, multe fiind  construite in parteneriat cu investitori privati, impun o multime de taxe pentru cei ce doresc sa conduca pe ele. Problema este ca aceste taxe sunt impuse si in oras, de multe ori distantele avand doar doar cativa km. Singurul avantaj sau dezavantaj este pretul mic al combustibilului, cam 0,5 dolari/litru, ce face ca majoritatea populatiei sa se deplasaze cu masina sau scooterul si sa nu motiveze administratia locala pentru realizarea de cai pietonale.
Mersul pe jos este o aventura, iar in ceea ce priveste activitatile in timpul liber, orasul se bazeaza in general pe oferta mall-urilor.

Pentru pasionatii de drumetii, imprejurimile impadurite ale KL nu ofera foarte multe optiuni. Exista cateva trasee, cateva cascade, dar clima, vegetatia, tantarii si lipitorile fac ca plimbarile in natura sa nu genereze cine stie ce placere pentru cei obisnuiti cu natura din zonele temperate. Cei ce s-au nascut aici sunt, din fericire, obisnuiti si pot tolera situatia mult mai bine.

Cu toate ca nu mi se potriveste acest oras plin de autostrazi suspendate, lipsit de spatii verzi decente si trotoare, exista lucruri pozitive si avantaje comparativ cu alte orase. Chiriile sunt mai mici ca in Bucuresti si alte capitale europene, cu toate ca venitul mediu este mai mare ca la noi, iar mancarea pe strada este ieftina(in jur de 10-15 lei/masa), de multe ori nefiind justificat gatitul. Acesta este un paradox, alimentele in supermarketuri fiind mai scumpe ca la noi. De asemenea se poate inchiria un apartament de trei camere aflat in apropierea unei statii de metrou cu aproximativ 450 de dolari pe luna, cu toate cheltuielile incluse, inclusiv accesul la piscina – aceasta fiind prezenta la majoritatea condominiurilor.

Inca odata, atitudinea oamenilor precum si bun simt ce este mult peste ceea ce se gaseste in Europa si mai ales in Romania fac ca aspectele negative ale orasului sa fie mai suportabile.
Majaoritatea, adica in jur 60% din locuitori sunt etnici malay si implicit musulmani, deoarece aici, daca esti etnic malay, din oficiu esti considerat musulman si este interzis prin lege sa iti schimbi religia, ce este trecuta si pe cartea de identitate. Cu toate ca este declarat stat secular, dupa discutii extinse cu localnicii, se pare ca tendinta este de radicalizare. Daca in anii 80-90, burka – imbracamintea standard specifica tarilor islamice, era extrem de rar intalnita,  cu timpul, sub influenta culturii saudite – ideal maret de civilizatie pentru multi malaezieni – a devenit extrem de uzuala, astazi putand fi intalnita la tot pasul pe cuprinsul tarii. Pana si imbracamintea traditionala Malay, asemenatoare din multe puncte de vedere cu cea Vietnameza si Thay a suferit sub presiunea islamica si a devenit mai terna si mai banala, culminind cu introducerea esarfei, ce trebuie musai sa acopere parul.
Exista si presiuni din partea partidului islamic (Pan-Malaysian Islamic Party), al carui scop declarat este de a transforma tara in stat islamic. Pana atunci, din fericire, celelalte minoritati  religioase se bucura de libertate si pot adopta orice stil vestimentar, fara sicane din partea autoritatilor.
Exista totusi discriminari din partea institutiilor pe motive religioase, cea mai evidenta fiind oferirea de catre banci de conditii si dobanzi mai avantajoase pentru adeptii religiei musulmane. Cu ocazia plimbarilor prin zonele turistice, am gasit pensiuni care stipuleaza clar ca nu accepta decat musulmani.

Lasand la o parte aspectele religioase, pentru doritorii ce vor sa ajunga neaparat in Malaezia, pe langa capitala KL mai exista  cateva destinatii turistice, cum ar fi insula Penang cu orasul Gerogetown, Malacca, niste parcuri naturale cu ceva jungla, insula Langkawi, jungla extinsa din partea malaeziana a insulei Borneo si cateva insule foarte laudate pentru plajele deosebite aflate pe coasta de est.  Foarte accesibil este si orasul stat Singapore aflat la aprox 5 ore distanta cu autobuzul fata de KL.

O problema regionala pe perioada lunilor de vara, de obicei august-septembrie, este nivelul poluarii ce atinge cote alarmante. Poluarea este generata in principal de arderea padurilor in  Sumatra si de precipitatiile reduse. Recomandarile autoritatilor includ purtarea mastilor speciale de praf, standard minim N95 si evitarea timpului petrecut in „natura”. Din Octombrie lucrurile se imbunatatesc, ploile se intetesc, iar nivelul de poluare se stabilizeaza la un nivel de aprox 2 ori mai ridicat ca in Bucuresti.

In cele cateva luni petrecute in KL am luat la picior aproape toate traseele de trekking aflate pe o raza de 1,5 ore de condus distanta de oras si cu toate ca nu ofera nimic spectaculos, iesirile au prins bine, mai ales ca in oras nu prea sunt multe de facut.
Avand nevoie de o schimbare de paisaj si de o noua viza – actuala apropiindu-se de expirare – am decis ca pe data de 7 septembrie sa fac o vizita de cateva zile capitalei Cambodgiei – Phom Penh.

India – Varkala, Alleppey, Kochi(dec 2018)

Dupa aproximativ 3 ore,la ceas de seara, cu ajutorul carutei fara cai, am ajuns in micul orasel-statiune aflat pe coasta de vest, in sudul Indiei – Varkala.
Dupa o plimbare de douazeci de minute pe stradutele aproape pustii, la ora 20:00 ne-am infatisat  la poarta guesthous-ului cu denumirea  „Ram’s gratitude inn”.
Ram, patronul stabilimentului este cunoscut ca un nene ce se ocupa cu aciuni caritabile, in sensul in care asigura zilnic o masa catorva zeci de persoane. Acum nu stim exact cat este real si cat este o stratageme de a atrage fonduri din partea turistilor straini ce poposesc acolo, dar imaginea aparenta a fost una pozitiva.
Am povestit cu ceva vreme in urma ca India este aparent saraca , dar mai toate doamnele sunt pline de aur constand in bratari, lanturi, inele cercei si alte asemenea podoabe.
Referitor la aur, dupa ce m-am prabusit in pat, dupa o zi intreaga petrecuta in autobuz si tren, tocmai cand am luat mai abitir perna in brate mai ceva ca pe o iubita asteptata indelung, am simtit o atingere rece ce nu prea era in concordanta cu sentimentele mele din acel moment. La o cercetare mai atenta am identficat pe intuneric un colier mare si greu, cu perle si ceva pietre colorate. Cum eram frant, am amanat elucidarea misterului pentru dimineata.
Urmatoarea zi, odihnit si primenit am purces la analizarea descoperirii.  Concluziile au fost urmatoarele: un lant greu, de peste 30 de grame, stantat cu toate cele, de 24 de carate, estimat fugitiv la peste 1000 de euro.
Gandul ca cineva ar putea plange cu lacrimi de crocodil dupa aceasta mica avere, mai ales in India, m-a determinat sa il inmanez proprietarului guesthouse-ului cu rugamintea de a da de urma fostului locatar al camerei. Trebuie sa recunosc ca mi-a parut un pic rau, facandu-ma sa intreb zeii de ce au ales sa ma chinuie astfel si nu au facut in asa fel incat sa gasesc podoaba in praful drumului sau  prin nisipul plajei.
Cum nu am primit raspuns, m-am resemnat si urmoatarele doua zile le-am petrecut colindand mica localitate si mergand la fish spa-ul local – un bazin maricel in care daca iti puneai picioarele erai imediat intampinat de pestii autohtoni, mai mari sau mai mici, ce incepeau sa te ciupeasca de piele.
Cum nu am mai avut asemenea experiente inainte, eram oarecum convins de beneficiile oferite de frecventarea  fish spa-urilor fiind pana acum tinut departe de acestea de catre comoditate si preturile exotice.
In realitate, dupa ore de stat cu picioarele in apa si pigulit de catre o armata de pesti mult superioara oricarui centru de infrumusetare, am concluzionat ca, in afara de gadilaturi, nu prea exista vreun beneficiu demn de semnalat, pielea moarta ramanand tot unde era si mai inainte cu diferente neglijabile si imposibil de simtit si observat cu ochiul liber.
Dupa Varkala, urmatoarea oprire a fost in oraselul Alleppey, aflat la gura de varsare a unui rau, un fel de delta presarata cu canale si lacuri.
Aici, principala atractie fiind plibarea cu barca, am evitat barcile particulare destinate turistilor si doar cu o fractiune din cost (2 lei), am luat barca-autobuz locala ce ne-a plimbat pret de 4-5 ore pe luciul apei expunandu-ne faunei locale reprezentata preponderent de tantari.
Intre timp am primit vesti si din parte lui Ram, ce ne-a instiintat ca proprietarul colierului a recuperat mica comoara ce s-a dovedit a valora peste 1500 euro, fara a lasa nici macar o simbolica recompensa, macar ca donatie in vederea ajutorarii celor nevoiasi.

Alleppey s-a nimerit sa fie si locul in care am fost nevoit sa imi iau la revedere de la Paul, companionul de drum  cu care am impartit experientele bune si rele din ultimele trei saptamani. Dupa mii de km, eu m-am indreptat catre nord, spre orasul Kochi, iar el a continuat spre sud, avand la dispozitie cel putin inca 8 luni de explorat.

In orasul Kochi, cu 6 dolari, am reusit sa am propria camera, exact langa marele bazar, dar si in apropiera unui canal  de captare a apelor de toate tipurile, fapt ce a facut ca in ciuda multiplelor dispozitive anti tantari, sa fiu torturat pe parcursul noptii de catre tantari si alte lighioane ciupitoare.
Turistul ce se abate prin aceste locuri, poate petrece 2-3 zile, colindand partea veche a orasului si vizitand marele bazar. Ca experienta, va puteti lovi, ca subsemnatul, de tuktuk-arii locali, ce nu va roaga sa va plimbe neaparat, ci doar sa ii ajutati prin vizitarea a 1-2-3 magazine(ce au preturi extrem de mari comparativ cu altele similare), dar fara nicio obligatie de plata. Exista o conventie prin care acestia, pentru ficare turist adus la vizita primesc niste stampile pe baza carora pot lua gratuit 1-2 litri de benzina.
Personal, am ajutat 3 domni, pana mi-a fost deajuns  si am abandonat aceasta exotica experienta.

Comparativ cu partea de nord a indiei, partea de sud este mult mai civilizata, cu oameni mult mai educati si mai putin insistenti.
Aici vacile nu mai zburda libere pe strazi, uneori putand fi gasite chiar si sub forma de tocana in diferite restaurante. Acest fapt este favorizat de multitudinea de crestini evidentiata de bisericile intalnite la tot pasul si care, dupa parerea mea, depasesc ca numar si grandoare templele hinduse.

Dupa trei zile de explorat, cu rucsacul plin de condimente exotice si satul de experienta indiana, mi-am luat la revedere de la amicii indieni si m-am imbarcat in avionul cu destinatia Kuala Lumpur unde, dupa cateva zile de pregatire sufleteasca am pornit cu inima stransa spre meleagurile mioritice unde am revenit dupa exact douazeci de luni de aventuri, cu inima plina de emotii si sacul doldora de povesti.

 

India – Munnar&Kumily(nov 2018)

Munnar

Este un orășel aflat la o altitudine de aproximativ 1300 m, într-o zonă montană cu vârfuri ce nu prea depășesc 2000 de metri. Pantele domoale sunt pline de plantații de ceai, aceasta fiind principala industrie în zona.

Clima răcoroasă, umedă și aerul cat se poate de curat, fac din Munnar o destinație turistică atrăgătoare atât pentru indieni cât și pentru străini.

Pentru prima oară în India am avut parte de ploaie. Aici ploua zilnic, cu toate că în teorie este anotimpul secetos.

Cu ocazia unei drumeții printre plantațiile de ceai, ajutați de ploaie, am reușit să atragem dragostea lipitorilor. Singura soluție de diminuare a pierderii de sânge a fost ca la fiecare 5 minute sa ne verificam și să ne curățăm picioarele și încălțămintea de vampirii târâtori.

In urma întâlnirilor amoroase m-am ales cu 13 mușcături pe piciorul stâng și 11 pe cel drept.

Un factor favorizant a fost purtatul sandalelor. Paul – partenerul de călătorie, purtător de adidași și ciorapi s-a ales în schimb doar cu 10-11 mușcături.

Cei aproximativ 100 km dintre Munnar și Kumily au necesitat 5 ore cu autobuzul și a costat echivalentul a 6 lei.

Traseul a fost magnific, munții, dealurile, văile, precum și vegetația luxuriantă aducandu-mi aminte de aventura din Vietnam și facandu-ma să îmi doresc să fiu pe o motoreta.

Cum nu le poți avea chiar pe toate, m-am resemnat și am savurat călătoria de la bordul autobuzului care, cu toată îndoiala subsemnatului, a reușit să străbată drumul îngust și plin de gropi fara neajunsuri majore.

Kumily

Este un orășel aflat în mijlocul junglei, lângă o mare rezervație de tigri, elefanți, căprioare și alte lighioane. Aici nu ploua în fiecare zi ca în Munnar, dar ceața și implicit umezeala este omniprezenta.

Cazarea am avut-o undeva la marginea localității – 6$ camera dubla, încunjurați de vegetație, motiv pentru care compania maimuțelor a fost inclusă în preț.

Principalele activități în zona sunt plimbările cu elefantul, safari cu jeep-urile indiene, drumeții in junglă și plimbări cu vaporașul pe lacul măricel din zona.

Indiferent de activitățile de mai sus, trebuie achitata taxa de parc, ce este de 11 ori mai mare decât ceea ce plătesc turiștii indieni.

Cum apa am văzut suficientă în ultima vreme, iar lipitorile au făcut ca drumețiile sa nu mai fie așa de tentante, am ales sa mă relaxez și să savurez mâncarea locală.

Paul s-a trezit la 5.30 dimineața și a ales sa facă plimbarea cu vaporașul. După patru ore s-a intors cam plouat, experiență neaducand nimic deosebit.

Pentru cine este interesat de plimbările în sălbăticie in zonele ecuatorial-tropicale și nu dorește să hrănească lipitorile, poate achizitiona așa numitele șosete anti lipitori, ce arata că niste parazăpezi. În funcție de buget, pot fi din bumbac sau dintr-o combinație de diverse materiale.

Dacă mă întrebați pe mine, o pereche de ghete înalte de vara și o pereche clasica de parazăpezi ieftine cu elastic la partea de jos rezolva elegant problema. Cel puțin parazăpezile mai pot fi folosite și în alte situații și nu veți fi nevoiți să le aruncați la finalul călătoriei.

Noi am cam fost dezamăgiți de acest orășel. Nu tu un parc amarat, nu tu o bancă. Tot ce se poate face este în pădure și necesită taxa de acces.

Din motivele enumerate mai sus, nu il pot recomanda, singurele amintiri favorabile fiind legate de mâncarea locală(thalli, dosa, pui, prepelițe, chipsuri din banane, condimente exotice, porotta și curry de naut), ce a fost extrem de savuroasa.

După clasicele trei zile, ne-am pus fundul in autobuz cu destinația Kottayam. Pe drum, cum nu se putea sa nu se intample macar odata, autobuzul a facut o pana de cauciuc ce a facut vehiculul inutilizabil. In urma incidentului, toti pasagerii am fost desartati pe marginea drumului, unde am fost adunati dupa numai 10 minute de catre un alt autobuz ce avea aceeasi destinatie si unde ne-am inghesuit de mama focului. suferinta a fost scurta deoarece dupa numai 45 de minute am lasati langa gara din Kottayam de unde, la pretul derizoriu de aproximativ 3 lei, am achizitionat biletele pentru cei 150 km ce ne despart de statiunea Varkala.

India – Bangalore & Mysore(Nov 2018)

Bangalore, un alt mare oraș ce numără în jur de zece milioane de suflete, a devenit hub-ul IT-istilor din India. Simt deja, odată cu avansarea spre sud, schimbarea în atitudinea localnicilor. Insistențele sunt din ce in ce mai puține, iar oamenii mai prietenoși.

Nivelul de educație în zona fiind ridicat și veniturile sunt in consecință.

In Bangalore am întâlnit primul supermarket autentic și o multitudine de malluri mai mari sau mai mici, pline cu magazine de firma și produse scumpe.

Mâncarea stradală și în micile restaurante se menține insă ieftina, în jur de 1 – 1,5 $ porția.

Aici m-am reîntâlnit cu Javed și Manjari, cuplul simpatic pe care l-am întâlnit în Vietnam – Ho chi Minh, inainte de plecarea spre Nepal.

Împreună am incercat diverse mâncăruri indiene, am gustat niste dulciuri in azot lichid, cafea, chai si am depanat povesti de viața.

Cafeaua și chaiul în India sunt extrem de dulci, au în compoziție mult lapte, iar uneori ajungi sa te întrebi daca au uitat să pună ingredientele după care și-au luat numele.

Neavând nimic altceva special de văzut și făcut, împreună cu Paul, am luat trenul cu destinația Mysore.

Mysore, supranumit și orașul palatelor a fost capitala provinciei până nu demult. Cu timpul, odată cu dezvoltarea diferitelor industrii a fost depășit de Bangalore dpdv al importanței economice și numărului de locuitori.

Referitor la palate, există doar unul singur, mare și frumos, iar pentru prima oară în India, intrările la obiectivele turistice au același tarif atât pentru străini, cât și pentru localnici.

Vizitarea palatului a fost 50 rupii(cam 3 lei in banii noștri), iar grădina zoologică – cea mai mare și mai populată cu exponate pe care am întalnit-o până acum – 60 rupii.

Incredibil, dar tot aici am găsit must autentic(un pic îndoit cu apă), la – 10 rupii paharul.

După ce am mai vizitat un templu aflat pe un deal din apropiere și am încercat mâncarea locală, pe 22 nov am luat autobuzul de noapte cu destinația Munnar.

Contrar așteptărilor, autobuzul ne-a lăsat la aproximativ 70km de punctul terminus, de acolo fiind preluați de o mașină de teren ce ne-a purtat (printr-o rezervație de tigri), până la un pod ce a fost parțial luat de ape în urma ultimelor inundații.

De acolo, mai având doar 5 km până în Munnar și neputând continua cu mașina, am trecut pe metrul de asfalt rămas disponibil din pod și, pentru prima oară în India, am apelat la serviciile unui Tuktuk care, pentru 100 de rupii(6 lei), ne-a dus la destinație.